Istoria armamentului România modernă
În perioada anilor 1859 și 1914, România a traversat transformări semnificative în ceea ce privește istoria sa militară și evoluția armamentului. Această perioadă crucială a fost marcată de evenimente importante, precum unirea Principatelor Române în 1859, Războiul de Independență din 1877-1878, și Primul Război Mondial 1914. În paralel, progresul tehnologic și schimbările geopolitice au avut un impact direct asupra evoluției armamentului utilizat de forțele armate române.
Acest site propune explorarea istoriei armamentului în România modernă, începând cu momentul unirii Principatelor până la sfârșitul Primului Război Mondial. Vom analiza dezvoltările tehnologice și inovațiile în domeniul militar, precum și modul în care acestea au influențat strategiile și tacticiile militare ale României în această perioadă complexă.
După Unirea Principatelor, atât Muntenia, cât și Moldova, dispuneau doar de prăfării în care se producea praful de pușcă esențial pentru forțele armate. Aceste facilități rudimentare nu erau adecvate pentru aprovizionarea eficientă a unei armate moderne. În anul 1860, generalul Ioan Emanoil Florescu, ministrul de război al vremii, a luat decizia de a trimite căpitanul de artilerie Enric Herkt în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pentru a studia procesul de fabricație a muniției. Scopul era înființarea unei fabrici similare în Principatele Unite.
În 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect pentru construirea unei capsulării, proiect care a fost aprobat de domnitorul Cuza. Astfel, a fost înființată "Direcția stabilimentelor de material de artilerie", iar maiorul Herkt, avansat în grad, a devenit directorul acestei instituții. La 23 noiembrie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat aprobarea pentru construcția acestei direcții, organizată în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.
Inițial planificată să fie amplasată la Malmaison (Calea Plevnei în prezent), Direcția stabilimentelor de material de artilerie s-a mutat în Dealul Spirii, deoarece la Malmaison s-a înființat o cazarmă. Fabrica de pulbere a fost stabilită la Târgușor, lângă Ploiești, unde exista deja o prăfărie. În iulie 1862, în timpul unei vizite a domnitorului Cuza la fabricile de armament din Dealul Spirii, se fabricau tuburi metalice, cartușe, proiectile, șrapnele și artificii. În octombrie 1862, două cazane au fost achiziționate din Belgia în vederea construirii unei "Manufacturi de arme" (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt a fost trimis din nou în Belgia pentru a studia procesul de fabricație. La întoarcerea în țară, după 14 luni petrecute la Manufactura de arme din Liège, Herkt a achiziționat utilajele necesare fabricării în masă a armamentului portativ. În 1865, producția de gloanțe de pușcă a fost automatizată.
Până la izbucnirea Războiului de Independență, fabricile de armament au fost modernizate conform tendințelor epocii, inclusiv cu instalații de transport intern "Decauville", instalații de apă caldă, cazane și mașini cu abur. Procesul de modernizare a continuat și după război, dar fabricile se confruntau cu un deficit semnificativ de personal calificat. Abia în 1892, Pirotehnia Armatei a devenit complet operațională. Doi ani mai târziu, a fost achiziționată prima mașină care producea curent electric pentru iluminarea unor secții. La 1 mai 1896, a fost înființată o Fabrică de pulbere fără fum în Dudești, lângă București.
În perspectiva intrării în Primul Război Mondial, la 31 august 1915, Consiliul de Miniștri a hotărât înființarea unei noi pirotehnii lângă cea veche. Noua fabrică, dotată și cu o turnătorie, avea ca scop producerea zilnică a 500.000 de cartușe, 7000 de proiectile și 70 de tone de alamă. La data declanșării războiului, noua pirotehnie era parțial operaționalizată, dar Pirotehnia Armatei putea produce zilnic 550.000 de elemente ale cartușului model 1893 și încărca 1,8 milioane de cartușe. De asemenea, putea fabrica zilnic 50.000 de cartușe pentru pușca model 1879, 100.000 de cartușe pentru pistolul semiautomat model 1912 Steyr, 30.000 de cartușe pentru revolverul model 1896, câte 2500 de tuburi-cartuș și focoase de artilerie, precum și diverse alte componente ale munițiilor. Începând cu 1913, s-a inclus în producție proiectilul unic pentru tunul de câmp de 75 mm model 1904 și proiectilul pentru obuzierul greu de 150 mm. Proiectilele din fontă încărcate cu pulbere neagră au fost înlocuite de proiectilele din oțel cu explozivi brizanți.